In adancul Cercului Arctic, arhipelagul norvegian Svalbard gazduieste cea mai nordica asezare permanenta din lume, Longyearbyen, despre care se estimeaza ca se incalzeste de sase ori media globala. Deci, ce se face pentru a-l salva?
Biserica din Svalbard este o cladire din lemn rosu sange, cu ornamente albe stralucitoare – cel mai nordic lacas de cult din lume.
Preotul sau, Siv Limstrand, este aici de doar trei ani, dar este socat de impactul schimbarilor climatice la care a fost martor in acea perioada.
„In fiecare duminica cand ne adunam pentru inchinare, o parte din mijlocirile noastre se refera intotdeauna la schimbarile climatice si amenintarile sale”, explica Limstrand. „Stim ca ceasul bate”.
Viata de pe Svalbard pare la fel de precara pe cat este intr-un loc care nu este in razboi si nu este afectat de foamete.
Ai nevoie de o arma ori de cate ori te aventurezi de pe drumul principal din Longyearbyen, capitala acestui arhipelag norvegian, din cauza riscului de a intalni ursi polari.
Diminuarea ghetii le-a redus terenul de vanatoare, ceea ce inseamna ca le este mai greu sa gaseasca foci. Deci, mai multi ursi exploreaza zonele construite in cautarea hranei si acum mananca reni – nu prada lor obisnuita.
Si odata cu cresterea temperaturii care provoaca o dezghet fara precedent a pamantului inghetat, riscul tot mai mare de avalansa atarna peste aceasta comunitate arctica in timpul iernii. Vara, alunecarile de noroi au mai multe sanse ca niciodata sa distruga totul in cale.
Va simtiti pe timpul imprumutat aici, in ceea ce studii stiintifice succesive au descoperit ca este locul cu cea mai rapida incalzire de pe Pamant.
Expertii de la Institutul Polar Norvegian se numara printre cei care calculeaza ca se incalzeste de sase ori mai repede decat media globala.
Consensul este ca temperatura in Svalbard a crescut cu 4°C in ultimii 50 de ani.
Fauna salbatica si viata umana sunt acum intr-o lupta pentru a supravietui. Acesta este motivul pentru care congregatia lui Limstrand se roaga pentru ajutor.
Pentru a ne arata impactul schimbarilor climatice provocate de om, ea ne conduce la cimitirul bisericii.
Randuri de cruci albe din lemn par sa se agate aproape de marginea unui munte, inconjurate doar de cativa reni si de culorile stinse ale plantelor de tundra de vara.
In stanga si in dreapta cimitirului sunt santuri in pamant, ca un tunel, care se curbeaza in muntele abrupt din spate. Aceste santuri sunt ramasitele unei alunecari de teren care ar fi putut spala intregul cimitir in raul de dedesubt. A ratat la cativa metri.
„Cand ma uit la ea, este ca o rana”, ofteaza Limstrand, „si imi aminteste cumva de planeta noastra ranita”.
Acum riscul de alunecari de teren sau de avalansa a crescut enorm, iar cimitirul urmeaza sa fie relocat. Dupa cum ne spune Limstrand: „Acesta nu mai este un loc sigur pentru cei vii sau morti”.
Cautand animale salbatice prin binoclu, exploratoarea arctica scoate un gafait emotionat. Ea a zarit trei ursi polari, mostenind impreuna pe marginea unui ghetar in forma de pavlova.
Falun Strom ne-a scos intr-o expeditie peste noapte la bordul navei sale pentru a ne arata impactul pe care schimbarile climatice il au asupra naturii in Svalbard.
„Pentru a supravietui ca urs polar acum, cred ca trebuie sa fii foarte bun la vanatoare, deoarece principala sursa de hrana, focile, se diminueaza”, explica ea. „Si gheata de care depind atat focile, cat si ursii se diminueaza”.
Din anii 1980, cantitatea de gheata de vara sa redus la jumatate, iar unii oameni de stiinta se tem ca va disparea complet pana in 2035.
Acest lucru – combinat cu o avalansa care a lovit Longyearbyen in 2015 – i-a concentrat mintea.
„Avalansa a luat viata a doua persoane. Au fost primele morti din Svalbard din cauza schimbarilor climatice”, spune ea.
„Nu ne mai simteam in siguranta in propriile noastre case”, spune ea. „Puterea naturii pe care o iubeam dintotdeauna parea sa scape cu totul de sub control.”
Pentru Falun Strom, a fost un punct de cotitura in viata ei.
Si-a lasat in urma slujba de zi in turism si a pus bazele unui proiect numit Hearts in the Ice, alaturi de o colega exploratoare, canadiana Sunniva Sorby. Timp de doi ani au trait singuri si in afara retelei in cea mai indepartata salbaticie arctica, petrecandu-si timpul lucrand ca „oameni de stiinta cetateni”.
„Am avut aceasta anxietate climatica si am vrut doar sa ma implic activ in solutii”, spune Falun Strom. — Inca cred ca este timp sa salvez ceva.
Putini inteleg arhipelagul mai bine decat Kim Holmen, un consilier special la Institutul Polar Norvegian care studiaza Svalbard de mai bine de 40 de ani.
Incredibil de inalt, cu o barba alba lunga si firave, purtand o haina rosie aprinsa si o palarie roz, marca comerciala, ne conduce printr-o mizerie de stanci si noroi maro pe drumul spre poalele ghetarului Longyear.
Astazi el este garda noastra de urs polar, precum si ochi si urechi stiintifice. Poarta si o arma, desi acesta este un accesoriu standard in Svalbard.
Holmen indica varful dealului despre care spune ca marcheaza nivelul ghetarului acum 100 de ani.
In acel timp, el estimeaza ca s-au pierdut 100 m (328 ft) de altitudine. Gheata topita a ridicat nivelul marii in intreaga lume.
„Ne-am angajat deja planeta in continuarea incalzirii”, spune el. „Asa ca ne asteptam la 20 de ani de incalzire suplimentara, chiar daca, prin magie, am oprit fiecare emisie astazi”.
Soarta acestui loc este indisolubil legata de cea a lumii in ansamblu.
In ciuda extremitatii sale, Svalbard este un hotspot geopolitic. Si chiar si aici, razboiul din Ucraina are efect. Conflictul a oprit acum cooperarea dintre oamenii de stiinta climatologic din Rusia si din Occident, spune Holmen.
„Una dintre consecinte este ca schimbul oficial cu institutiile ruse nu este posibil in acest moment. Si, desigur, jumatate din Arctica este coasta Rusiei”.
Deja, acest lucru a slabit lupta impotriva schimbarilor climatice, crede Holmen.
„Daca nu putem impartasi cunostintele si datele in ambele directii, ne va impiedica capacitatea de a intelege ce se intampla”, spune el. „Avem nevoie unii de altii pentru a face stiinta buna”.
Intre timp, la 8 km (cinci mile) in versantul muntelui Svalbard, o picatura de sudoare care se prelinge pe fata innegrita a lui Bent Jakobsen este luminata de lumina unei casti.
Aceasta este ultima mina de carbune ramasa in Norvegia.
„Imaginati-va o prajitura mare cu multa smantana in mijloc”, explica Jakobsen, un maistru de productie. “Vrei sa scoti cat mai multa smantana fara ca tortul sa se prabuseasca, asa ca, practic, asta facem. Ne place smantana. Si carbunele.”
El ne arata aceasta lume subterana inainte de a se inchide definitiv.
Compania sa, compania de stat norvegiana Stoke Norske, a declarat ca va inchide mina in curand ca parte a trecerii la formele regenerabile de energie.
“Ma intristeaza”, ofta el. “Am fost aici toata viata. Stiind ca este un oras minier si acum se apropie de sfarsit. Este din ce in ce mai mult un oras turistic – un La La Land.”
Turismul a depasit de mult mineritul carbunelui ca principala sursa de venit in Svalbard.
Dar zecile de mii de vizitatori in fiecare an, care sosesc cu avionul si vaporul, pun si mai multa presiune asupra acestui mediu fragil.
Abandonarea carbunelui, cel putin, va reduce amprenta de carbon ametitor de mare a Svalbardului.
Dar Jakobson nu este convins.
„Daca nu o poti lua de aici, o vei lua din alta parte”, spune el. “Nu au gasit inca inlocuitorii perfecti. Deci carbunele este inca aici pentru a ramane.”
Cu toate acestea, la doua saptamani dupa ce vizitam, exista o mare dezvoltare. Se spune ca acum va amana inchiderea minei. Compania spune ca criza energetica din Europa – alimentata de razboiul din Ucraina – o face acum o operatiune mai profitabila.
Ceea ce ridica intrebarea – daca locul cu cea mai rapida incalzire de pe pamant nu poate renunta la combustibilii fosili, ce speranta pentru peste tot?
Viceprimarul din Longyearbyen, Stein-Ove Johannessen, este de acord ca o noua strategie ecologica ar fi trebuit dezvoltata cu ani in urma. „Raspunsul dur la asta este ca probabil ca nu am acordat suficienta atentie”, spune el. „Dar am fost cu adevarat treziti in ultimii ultimi ani si am vazut ca de fapt trebuie sa facem lucruri.”
Dar Johannessen sustine ca, fiind atat de indepartat, carbunele a fost o modalitate vitala de a asigura securitatea energetica pentru arhipelag.
„A avea propria noastra productie locala de carbune pentru a oferi energie sigura pentru comunitatea locala a fost foarte important pentru noi. Dar pot fi de acord ca ar fi trebuit sa incepem cu mult timp in urma”.
La fel ca comunitatile de pe intreaga planeta, cand vine vorba de schimbarile climatice, Svalbard pur si simplu nu face suficient, suficient de repede.
Conferinta globala privind schimbarile climatice din Egipt din acest an va fi dificila – dominata de impactul continua al razboiului din Ucraina. Guvernele din intreaga lume vor fi intrebate inca o data ce sacrificii sunt dispusi sa faca astazi – pentru a salva maine.