S-au implinit 100 de ani de la inceputul Marsului asupra Romei, lovitura de stat a lui Benito Mussolini care a dus la crearea unui regim fascist de 21 de ani.
Recunoscut pe scara larga ca fiind unul dintre cele mai intunecate momente din istoria tarii, este sustinut de istorici si comentatori ca un prim exemplu al modului in care democratia poate fi erodata.
In timp ce Italia isi aminteste de centenarul revoltei, multi se intreaba: fascismul ramane inca o amenintare pentru democratia tarii?
Ce a fost Marsul asupra Romei?
Italia a intrat in anii 1920 fara sa fi reusit sa se elibereze de catusele Primului Razboi Mondial. Tara – nemultumita de rezultatele tratatelor de pace de dupa razboi – a fost devastata de revolte, greve si lupte politice pe care un guvern slab nu a putut sa le reduca.
Printre noile forte politice de dupa primul razboi mondial s-au numarat si fascistii, condusi de un jurnalist si fost socialist, Benito Mussolini.
In timp ce definitia fascismului ramane dezbatuta si controversata, primii adepti ai miscarii au fost in mare parte uniti de o ideologie ultra-nationalista care respinge principiile democratice si cerea un guvern central autoritar.
Miscarea crestea rapid in dimensiune, exploatand provocarile socioeconomice ale Italiei si teama clasei de mijloc de socialisti. In octombrie 1922, Mussolini si-a dat seama ca era timpul sa preia puterea.
Pe 27 octombrie, o banda de camasi negre — aripa paramilitara a fascistilor — a invadat Roma. Premierul Italiei de atunci, Luigi Facta, a incercat sa declare starea de asediu, dar regele a refuzat sa semneze ordinul, ceea ce a dus la capitularea guvernului in fata fortelor lui Mussolini.
Pana la sfarsitul lunii, transferul puterii era complet: Mussolini a fost numit oficial noul prim-ministru al Italiei.
In ciuda anumitor sughituri care aproape au dus la capat guvernarii sale, Mussolini si-a consolidat puterea in anii 1920 prin tactici de intimidare si reforme electorale. A erodat treptat democratia, a instituit un regim totalitar, a invadat parti din Africa de Nord si de Est si, in cele din urma, s-a aliat cu elevul sau ideologic care avea sa-l depaseasca – Adolf Hitler din Germania nazista.
Un secol mai tarziu, fascismul este inca o amenintare in Italia?
La incheierea celui de-al Doilea Razboi Mondial in 1945, Mussolini a fost ucis si Partidul Fascist s-a desfiintat. Monarhia a fost rasturnata in anul urmator, iar primul guvern postbelic al tarii a fost condus de partizani si antifascisti. Pana in 1952, a fost introdusa o lege care interzicea orice propaganda fascista.
Acest lucru, insa, nu a ucis ideile fasciste.
Mii de italieni facusera parte din masina institutionala si birocratica a regimului fascist, adapostisera simpatii deschise sau ascunse pentru Mussolini insusi sau plecasera la razboi in numele Italiei.
In timp ce unii dintre cei mai proeminenti fascisti au fost dizgrati in public sau chiar ucisi, multi fosti membri ai partidului sau simpatizanti au reintrat in sistemul politic.
Printre acestia s-a numarat si unul dintre cei mai importanti prim-ministri postbelici ai Italiei: Amintore Fanfani. Lider al Partidului Crestin Democrat moderat pentru o parte din anii 1950, 1960 si 1980, fusese membru al partidului fascist si semnatar al legilor rasiale antisemite (leggi razziali) introduse in 1938.
Unii fascisti, pe de alta parte, au refuzat sa se alature curentului politic principal si mai degraba s-au unit pentru a forma propriul lor partid – Miscarea Sociala Italiana (Movimento Sociale Italiano, MSI), care a reinviat principiile principale ale Partidului Fascist in toate, cu exceptia numelui.
MSI s-a bucurat de un sprijin destul de mare in centrul si sudul Italiei — si chiar a ajuns sa ii curteze pe crestin-democratii insisi — pana cand s-a desfiintat in 1995, dupa prabusirea partidelor majore din Italia.
Printre fostii membri ai MSI? Giorgia Meloni, noul prim-ministru al Italiei.
O adolescenta Meloni a fost o activista de tineret la Roma si si-a exprimat anterior admiratia pentru Mussolini insusi.
„Cred ca el a fost un politician bun”, a spus ea pentru televiziunea franceza in 1996. „A facut ceea ce a facut pentru Italia”.
Meloni avea sa urce ulterior in randurile politicii italiene, devenind ministru al tineretului sub guvernul de centru-dreapta al lui Berlusconi din 2008 pana in 2011, iar mai tarziu presedintele Fratilor Italiei (Fratelli d’Italia) – un partid national-conservator care este vazut ca fiind „mostenitorul” MSI.
In timp ce Fratii Italiei a fost o forta minora la inceput, popularitatea sa a crescut rapid in timpul pandemiei de COVID-19, iar dupa alegerile generale din septembrie 2022, a devenit cel mai mare partid al Italiei.
Deci fascismul ramane o problema de durata in Italia?
Unii critici indica alegerea celui mai de extrema dreapta guvern al tarii de la sfarsitul razboiului si mediul propriu al ministrilor de cabinet ca un exemplu al amenintarii pe care ideologia o reprezinta in continuare.
Ignazio La Russa, presedintele Camerei superioare a Italiei, are o istorie politica controversata, mai ales dupa ce a aparut ca a strans suveniruri fasciste acasa.
Alti membri ai cabinetului lui Meloni au, de asemenea, medii similare. Daniela Santanche, noul ministru al Turismului, a declarat anterior la un miting ca „Ma voi numi fascist cu mandrie, daca a fi fascist inseamna a da afara toti imigrantii ilegali”.
Trei dintre descendentii lui Mussolini, care ii poarta cu mandrie numele de familie, sunt, de asemenea, membri activi ai politicii italiene.
Cea mai faimoasa, Alessandra Mussolini, a fost aleasa in Parlamentul European si a starnit o mare furie in 2006, dupa ce a spus „mai bine un fascist decat un af*ggot” la televiziunea nationala.
Pentru a inrautati lucrurile, miscarile neofasciste mai radicale, inca se angajeaza in demonstratii publice, adesea violente.
Un mit comun al „italianului bun” — prin care italienii erau trecatori nevinovati tarati in razboi — a patruns in cultura populara italiana si a condus la un revizionism istoric semnificativ si la varuirea trecutului fascist al tarii.
Liliana Segre, senator pe viata evreu-italian si supravietuitoare a Holocaustului, a avertizat frecvent despre riscul fascismului in Italia si a deplans lipsa unei miscari antifasciste puternice in tara.
Cu toate acestea, anumiti comentatori sustin ca riscul unei realizari fasciste a puterii si unei dictaturi ramane foarte indepartat, mai ales avand in vedere cadrul constitutional si sistemul electoral postbelic al Italiei.
Este demn de remarcat faptul ca Meloni s-a distantat public de fascism, denuntand in mod explicit ideologia in discursul sau inaugural in parlament de marti.
„Nu am simtit niciodata vreo afinitate pentru regimurile antidemocratice… inclusiv fascismul”, a spus ea, numind legile rasiale ale lui Mussolini „cel mai jos punct din istoria Italiei” si „o rusine care va marca poporul italian pentru totdeauna”.
Multi membri ai coalitiei de dreapta a lui Meloni, inclusiv liderul miscarii Ligii Nordului si vicepremierul Matteo Salvini, au respins ideea ca fascistii mai exercita o putere vizibila in Italia, descriindu-i drept „lucru din trecut”.
Dar pana unde se poate spune ca afirmatiile lor sunt adevarate?
Pentru a evalua daca fascismul reprezinta o amenintare reala pentru democratia Italiei, Euronews a discutat cu doi academicieni experti in domeniu.
„Marsul asupra Romei nu s-a incheiat niciodata”
Multi vad fascismul ca pe o amenintare durabila in Italia, aratand noul guvern de extrema-dreapta condus de Meloni drept un prim exemplu in acest sens.
Amenintarea fascismului este reala si cea mai mare pe care a cunoscut-o democratia constitutionala a Italiei de la al Doilea Razboi Mondial.
O jurnalista s-a mutat in Italia pentru studii si a ajuns sa devina unul dintre cei mai recunoscuti comentatori ai tarii, obtinand un loc ravnit ca co-prezentator al emisiunii televizate de la Sanremo din Italia. Concurs de canto in 2020.
Pozitia jurnalistei ca una dintre putinele femei de culoare aflate in lumina reflectoarelor italiene si victima a campaniilor de hartuire directionate din partea trollilor si politicienilor de extrema dreapta – inclusiv din partea partidului Fratii Italiei – i-a informat punctul de vedere.
„Orice genocid incepe cu cuvinte, cu propaganda si armonizarea dezinformarii si criminalizarea si demonizarea alteritatii”, a remarcat jurnalista.
Cel mai recent, jurnalista a primit un torent de critici dupa o postare pe retelele de socializare in care a evidentiat trecutul criminal al tatalui lui Meloni – despre care, sustine, a fost menit sa evidentieze ipocrizia extremei-dreapte in a-si judeca si a judeca oamenii, cum ar fi migrantii, din mediul lor.
„Reprezint tot ceea ce lupta impotriva lor”, a spus ea. „Sunt o femeie de culoare, sunt musulmana si critic vocal politicile lor.”
„Meloni insasi a promovat marea teorie a inlocuirii” – o conspiratie falsa care sugereaza ca exista un efort deliberat al „elitelor de stanga” si „globalistilor” de a inlocui europenii albi cu imigranti non-albi – a declarat jurnalista.
„Limbajul lui Meloni s-a inmuiat, dar faptele vorbesc mai tare decat retorica”, a sustinut jurnalista, aratand spre numirea ministrilor de linie dura in cabinetul lui Meloni.
Pentru jurnalista, insa, nu doar ascensiunea extremei drepte este ingrijoratoare, ci si automultumirea moderatilor. La fel ca in Marsul de la Roma, unde premierul ales democratic al Italiei s-a predat trupelor fasciste, jurnalista simte ca exista o „criza” in randul jurnalistilor liberali, care nu au facut suficient pentru a aborda problema, permitand astfel avansarea extremismului.
„Politicienii centristi si personalitatile mass-media o ajuta si o incurajeaza pe Meloni, au investit mai multa energie in a critica tweetul meu despre ea decat propriul ei trecut”, a deplans jurnalista.
Comentand succesul lui Meloni, jurnalista a simtit ca — asa cum sa intamplat in anii 1920 — fortele de extrema dreapta reusesc sa foloseasca provocarile socioeconomice in avantajul lor.
„Meloni a exploatat toate defectele sistemului, dar mai ales radicalizarea cetatenilor italieni impotriva democratiei si delegitimarii institutiilor democratice”, a rezumat ea. „Nu a existat niciodata o responsabilitate reala in Italia pentru a fi fascisti. Marsul asupra Romei nu s-a incheiat niciodata – ei inca marsaluiesc.
„Ne confruntam cu revizionismul istoric care legitimeaza fascismul”
Un alt observator atent al evolutiilor politice din Italia este un profesor de istorie contemporana la Universitatea Sapienza din Roma.
Unul dintre cei mai importanti experti ai Italiei in istoria fascismului si a politicii de extrema dreapta, a fost autorul a numeroase carti si lucrari pe acest subiect.
Spre deosebire de jurnalista, profesorul nu vede o amenintare iminenta la adresa democratiei Italiei.
„Cel putin nu pe termen scurt”, a spus el. „Institutiile politice sunt puternice. O deriva spre fascism ar avea nevoie de ani.”
„Vad mai multe probleme in SUA, unde republicanii nu accepta rezultatul unor alegeri cu adevarat democratice”, a adaugat el, aratand spre asaltarea Capitoliului de catre o mafie pro-Trump la 6 ianuarie 2021.
Profesorul credea ca un guvern condus de Meloni ar avea repercusiuni negative pentru Italia, dar nu in ceea ce priveste atacurile directe asupra cadrului democratic al tarii.
„ Amenintarea este mai mult in termeni de xenofobie impotriva minoritatilor”, a spus el.
Totusi, profesorul si jurnalista sunt de acord in modul in care retorica fascista si simbolismul au fost normalizate in societatea italiana.
„Italia a dezvoltat ideea de „italieni buni”, a declarat el, facand referire la mitul comun al inocentei italiene in timpul Holocaustului. „In ultimele doua decenii, de cand Berlusconi s-a alaturat politicii, a predominat critica antifascismului”, a spus el. Un exemplu: opozitia si ostilitatea de lunga durata a Fratilor Italiei fata de sarbatorirea Zilei Eliberarii Italiei, care comemoreaza Rezistenta.
„Ne confruntam cu revizionismul istoric care legitimeaza fascismul”, a spus el. „Meloni va duce la o noua reabilitare a fascismului”.